„Părul adunat în două bucle ce se îmbrătisează armonic deasupra capului, cu doi zulufi ondulati care flutură pe frunte; obrajii rotunzi, palizi sub lampă, trandafirii când îi sărută soarele; gura în amar zâmbet peste buzele festonate, bărbia gratios rotunjită! Si ochii! Ochii aceia de severă seninătate, cu expresia bunătătii ce face totdeauna loc inteligentei; ochii aceia demni de o odă eminesciană! Iar în urechi, ca două puncte albe ce încheie cadrul, două boabe sidefii! Si trupul, săltat în anii ce-o avântă, rotund si plinut! Si sânii înalti si talia mlădioasă… si totul învăluit în candoarea primăverii…” (C. Manolache)
Ca orice legendă, viata Iuliei Hasdeu a dobândit în timp o aură ce nu trebuie confundată, nici un moment, cu însemnele popularitătii. Foarte multă lume stie că Iulia Hasdeu a fost fiica marelui savant, că a murit foarte tânără si că era o poetă ce promitea mult. Dar, câti sunt aceia care pot indica (cita?!) vreun titlu sau vreun vers anume?! Faptul echivalează, la drept vorbind, cu necunoasterea. Dar adevărata întrebare este dacă ea (opera ei) a intrat si s-a fixat într-o constiintă a istoriei noastre literare; în ce măsură si în ce fel?! Luându-ne după Dictionarul literaturii române de la origini până în 1900 vom avea plăcuta surpriză a constata că, la nouăsprezece ani (neîmpliniti: 2 XI, 1869 – 17 IX, 1888), Iulia Hasdeu avea deja o operă constituită – versuri, proză, memorialistică, cugetări – scria, picta, cânta, proiecta mari opere dramatice. Numai că, ne spune Gabriela Drăgoi, autoarea fisei, această operă s-a „dezvăluit postum”, de către Bogdan Petriceicu Hasdeu, „devenit acum un fel de preot în templul fiicei sale”. Frumoasă expresie, ce acoperă un adevăr… dramatic. Anume acela că, zguduit de pierderea prematură a fiicei, marele bărbat al culturii române a rămas pentru toată viata, de aici înainte, prizonierul unei umbre diafane, din care a făcut un cult, iar acest cult a fost acceptat public, cu compasiune si cu disponibilitatea de a legitima în virtual, o promisiune, pe bună dreptate, cu totul iesită din comun.
La trei ani, Iulia – ce a beneficiat de o educatie dintre cele mai bine dirijate cu putintă – citea; la opt ani vorbea deja în trei limbi străine (franceză, germană, engleză) si, pe când alti copii abia intrau în clasele primare ale scolii, ea le absolvea; la unsprezece ani a încheiat cursurile secundare, la Liceu „Sf. Sava” din Bucuresti, iar în 1881 a luat drumul Frantei, alături de mama sa, unde urmează Colegiul Sevigne. După cinci ani, în 1886, îsi ia bacalaureatul, la Sorbona înscriindu-se la Facultatea de litere, în timp ce la École des Hautes Études aprofundează limbile si literaturile clasice; este preocupată de istorie si filosofie; sustine conferinte (comunicări) pe teme de logică si istorie universală, luând, în acelasi timp, lectii de desen si pictură, în completarea studiilor muzicale pe care le începuse încă la Conservatorul din Bucuresti. Un efort extraordinar, pe care lăsa impresia că-l depăseste cu dezinvoltură, desi sufletul romantic al adolescentei fremăta de dor de viată. Sub acest impuls scrie poezii, în limba franceză, ca, de pildă, cea intitulată Primăvara si toamna: „În fiecare lucru un farmec poate fi!/ Aflându-l, omul stie să fie multumit: / În primăvară simte nevoia de-a iubi,/ Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!”.
Exuberantă, în limitele pe care le avea la dispozitie, sub atenta supraveghere a părintilor, studenta pariziană îsi află portita de evadare în lecturi – mai ales ale clasicilor si romanticilor –, asternând ea însăsi, pe hârtie, gânduri si emotii, fie sub formă versificată, fie sub formă de însemnări memorialistice – disparate, risipite printre alte note –, realizând în joacă (?!) poate unul dintre cele mai ciudate si originale jurnale posibile, căci autoarea nu se referă la trecutul, ci la viitorul ei. Sub pseudonimul Camille Armand, ea se închipuie o scriitoare celebră, o pictorită de mare notorietate, adulată si cultivată în cercurile înaltei societăti – în anturajul Casei regale, înconjurată de ziaristi si de actori cu nume de rezonantă, evident fictive – ultima însemnare este datată 4 ianuarie 1979, când consemnează lapidar: „Astăzi dimineată la ora 6,40 a murit regina Maria a României. Regele si printesa Margareta sunt disperati, ca de altfel si printul Alexandru. Poporul este deceptionat. Regina mostenitoare, căreia tânăra regină îi era nepoată, s-a arătat foarte impresionată de această veste tristă pe care a primit-o la Cotroceni. Regina cea tânără, născută în 1921 avea numai patruzeci si nouă de ani”. Las la o parte amănuntul că în 1979 la Cotroceni se afla Presedintele Republicii Socialiste România si fac o simplă socoteală privind viata memorialistei, ce se confundă cu aceea a Iuliei Hasdeu, reiese cu plăcută surprindere că aceasta ar fi avut vârsta matusalemică de 110 ani, ceea ce probează elocvent asupra jocului de-a jurnalul intim. Uneori acest jurnal este scris la persoana a treia, ca si cum însăsi Iulia ar fi depus mărturie asupra vietii si activitătii dublurei, sosiei (?!) sale: „Armand Camille este la Roma, unde a sosit aseară. A fost primită ca o regină. Ministrul României la Roma, un aghiotant al regelui Italiei trimis de seful său cu un imens buchet de flori (…) au întâmpinat-o la gară pe eminenta artistă, cu aclamatii entuziaste (…) La ora nouă si un sfert trăsura, pe care o multime numeroasă o urmase cu ovatii, se opri la peronul palatului. În capul scărilor regele, înconjurat de suita sa, îi oferi bratul distinsei poete urându-i bun venit”. Etc. Însemnarea datează pentru 1944.
Un tablou de pace si mondenitate absolută îsi imagina studenta pariziană, din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, încrezătoare într-un viitor edulcorat al Europei, al omenirii, fericite, fără a bănui măcar ce final zbuciumat de război mondial avea să marcheze Italia acelui an. La drept vorbind nici nu i se putea cere asa ceva. Ea îsi construia un viitor de butaforie elegantă, visând o împlinire pe care, de prin 1883, de când „contractase (…) o răceală cu urmări, o bronsită din acelea care se stie când si cum începe, dar nu când si cum se termină“, scrie C. Manolache, biograful ei, începuse a-si presimti tragicul sfârsit, fără a-l împărtăsi însă celor din jur, cărora caută a le oferi, în continuare, motive de exaltată satisfactie, în vreme ce în taina singurătătii sale, scria asemenea versuri; „Eu nu urăsc viata, de moarte nu mi-e teamă,/ Că ea este lumină puternică si caldă,/ Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă – / Sub pleoape obosite privelisti noi îsi scaldă.// Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume/ Si-n alte corpuri trece, când poate sti să ierte;/ Asa din cupa sacră cu totii bem, anume,/ Si niciodată, nimeni, nu poate s-o desarte” (Moartea).
Poezia sa, din care n-a publicat aproape nimic în timpul vietii, e în marea ei majoritate, un exercitiu copilăresc de versificatie:
În cer albăstriu
Zboru-i e zglobiu
Fluture de aur
Fluture ceresc
Ce mult îl iubesc
Chiar de nu e faur!
Aripi argintii
Îi dau raze vii
Zboară spre hotar;
Formă luminoasă
Trece bucuroasă
Si scânteie iar
(Fluturele),
alteori se dezvăluie ca un ecou al pastelurilor lui Vasile Alecsandri:
Câmpia ne zâmbeste, de flori împestritată.
Ca un chilim ce-l tese natura-n fete vii;
Si iarba cea subtire, de vânturi aplecată,
Ascunde mii de fluturi, cu aripi argintii
(……………………………………….)
Câmpia cea bogată e dulcea Românie
Cu fluturi, flori s-albine; iar norul cel cumplit
E dusmanul ce tinde s-o ducă la robie,
Lătind o neagră umbră pe ceru-i umilit
(România)
sau reia tonalităti pasoptiste de angajament patriotic:
Tara mea este gură de rai pe pământ
Acolo-i coltisorul drag de altădată
Unde eu am deprins pentru întâia dată
Stiinta de a iubi – dulce simtământ
(Patriei mele).
Sub impresia lecturilor clasice, în atmosferă de salon, realizează descriptii moralizatoare, usor ironică, usor sarcastică, asa ca în această satiră intitulată Evantaiul:
E-o mică jucărie din veacul cu marchize,
Cu aur si agate mânerul e-ncrustat;
Paleta-i de mătase cu linii delicate
Pe sâni de alabastru, frumosi, a tresăltat
(………………………………………..)
Ah, dacă evantaiul, ce toate le văzu,
Ar fi să glăsuiască, ce povestiri ar spune!
De-atâtea ori iubirii el sfetnic tainic fu,
În buduarul plin de marchize si-a lor lume.
Chemările romantice sunt însă mai puternice; natura e percepută în incidentă dramatică:
Sub valuri de-aburi albi stâncile sumbre
Fantome-nfricosate par în noapte.
Tăcere. Din cascade – voci de umbre,
Si apele-n cădere sună soapte.
(Pe malul lacului Geneva),
Are dreptate Florentin Popescu văzând în cele mai multe poezii ale Iuliei Hasdeu „o natură debordând de viată, un spirit tineresc si un suflet aidoma unei pajisti plină cu flori pe care zumzăie albinele, sub un cer albastru si înalt, o sete de viată fără de margini”. E fata pe care ar vrea poeta s-o arate lumii, desi nu o face, asteptând încă momentul iesii cu adevărat în public. Dar această fată poetică n-are nimic interesant, nici în fizionomia, nici în expresia ei. E o fată atemporală, depăsită ce nu tresare la nici un fior din poezia contemporană ei, pe care nu o cunoaste – nici pe cea românească, nici pe cea franceză – încarcerată în sălile de studiu, unde se simtea, realmente o prizonieră:
În turla-nsingurată
Sărmana fată sade,
Cu lacrime în glas,
Îsi cântă tara, codrul,
Surorile de-acas,
Tot ce avea odată.
(Prizoniera româncă).
Iulia Hasdeu e o poetă veritabilă, atâta cât si cum s-a putut exprima într-o teribilă cursă contra cronometru, de a-si asuma, de a lua în stăpânire vaste teritorii de manifestare artistică. Constientă de finalul implacabil spre care se îndrepta (În epocă tuberculoza făcea ravagii), ea aduce în cântecul său accente dramatice de o vibratie poetică profundă si autentică, în care se întâlneste, intuitiv, cu o cale ce ar fi putut-o duce, de ce nu?, prin simbolism, spre tipătul de durere al expresionistilor:
Sunt tânără si viata îmi e atât de dragă;
Privind însă pe morti, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Si în mocnirea vietii eu nu te urăsc, soare!
(………………………………………….)
Unui copil ca mine, – o, cine poate crede? –
Că sufletu-i lintoliu, chiar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-asteaptă-n nerăbdare durerea-si potoli
C-un dor respins de cer!
(Zile de neliniste)
E aici scânteia unei pari promisiuni, într-adevăr. Si, cum literatura noastră e plină de promisiuni, mai mult sau mai putin asemănătoare, Iulia Hasdeu îsi află locul de drept într-o antologie a destinelor literare frânte prea curând.
„Iulia Hasdeu – notează cu îndreptătită observatie Crina Bocsan-Decuseară – sub masca personajului ei imaginar, în a cărui existentă tânăra se lasă identificată, se consideră învingătoare (…) Memoria ei extraordinară proiectează evenimente în viitor”, evenimente ce n-au nici o legătură cu istoria, cu societatea, cu realitatea concretă, dar sunt cu evidentă tulburătoare mărturii ale unei realităti interioare ale unui suflet bulversat de boala cu care se lupta si pe care, era perfect lucidă, numai în acest mod o putea depăsi.
O întreagă literatură a tuberculosilor există la finele secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. Ea ilustrează stări ale disperării, ale revoltei, ale prăbusirii sau ale cinismului, niciodată însă, până la Iulia Hasdeu, si nici de la ea încoace, nu produce pagini de o atât de luminoasă împăcare de sine, de liniste si linistitoare asumare a unei perspective de înnobilare sufletească într-o iluzorie lume, într-un viitor… posibil doar în vis, pe care constiinta istoriei literare să i-l asigure totusi. Din acest punct de vedere opera sa e o promisiune certificată. Cât despre prezenta ei reală în lumea aceasta, a fost, paradoxal, iluzorie, asa cum a si vrut să o întelegem atunci când, în jurnalul său fictiv, îsi făcea radiografia existentialitătii sale astfel:
„Ea nu a cunoscut – la drept vorbind – nici dragostea maternă, nici dragostea frătească; a fost lipsită de afectiunea unui sot, a unui frate sau a unui copil; ea a dat tot ce a avut ca dragoste studiului si acolo a căutat afectiunea pe care nu o găsise în altă parte. A avut prea multă iubire în inimă (…) Ce chin înfiorător. Să te simti făcută pentru a iubi si să nu afli o inimă care să răspundă afectiunii tale, asta copleseste, ucide”.
Sursa text