Enya
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisneşti intr-o imbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stam de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despartfluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, si izbeşte-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga şi în nesfirşire
se face coloană sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în infrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntimplării că sunt.
Nichita Stănescu
